Aflat undeva intre cer si pamant si contempland realitatea prin prisma unui proces de constinta, nu stiu de ce, dar ma incearca un sentiment de pustiire, provenit probabil din lipsa de substanta in ceea ce priveste menirea noastra. As vrea sa acord o justificare de ultim moment si sa cred ca Romania nu este altceva decat o farsa reusita si nimic mai mult. Printr-o absurda speranta as vrea sa dau credit spectacolului pana la ultimul act, ca odata cu gongul final sa ma trezesc intr-o lume in care macar dreptul la dispret mai exista. Acest desert al spiritualitatii noastre, marginit poate doar de viziunea asteptarii, conturata pe un trecut altadata maret si un viitor incert, unde prezentul continua sa fie golit de orice continut care ar putea duce la ideea ca pe acest pamant a trecut cineva, este Romania mea.
Da, Romania contemporana nu este decat un desert populat, ancorat undeva intr-un spatiu lipsit de orice coordonata unde absenteismul devine virtute. Sa ne fi ramas oare asteptarea singura speranta ? Sa fie oare acesta pauza a constiintei noastre, doar un somn al ratiunii, si odata cu ivirea zorilor, monstrii din noi vor disparea ? Nu stiu, dar atunci cand am ucis in noi pana si ultimul sentiment de iubire, nu putem asista decat la prabusirea unui univers interior care de altfel ar trebui sa fie fecund. Lipsa iubirii distruge creatia, iar creatia ca caramida a civilizatiei noastre este insasi actul prin care supravietuim. Ce ne-a mai ramas oare sa distrugem ? Da stiu, cuvintul, cuvintul care zideste, el este inceputul, inainte de creatie este cuvintul, dincolo de el nu mai este decat nimicul.
Incep sa cred ca dezastrul spiritual deriva din " inteligenta fara continut" si asta nu o spun eu, a spus-o Cioran. Lipsa miezului si batjocorirea sensului cuvintelor, sau mai bine spus cuvintele aruncate in van, nu pot decat sa ne rapeasca spiritul si sa devenim protagonistii unui film in care destinul suna ca ceva implacabil. Sa fi devenit realitatea atat de abstracta incat dispretul sa ni se para un efort, iar ideea ca din cand in cand mai trebuie sa mai si gandim, un lucru depasit ?
Cred ca lacrimile ar trebui sa ne faca mai puternici, dar am impresia astazi ca ne-a fost luat si acest drept. Vreau inapoi cuvintul si dreptul la lacrimi, asta este tot ce cer. Sa fie oare prea mult ?
